Auschwitz

Am ajuns dimineata la muzeul Auschwitz, plecand in graba din Cracovia ca sa intram printre primii. Nu numai ca nu am intrat cu grupul de la 9:00, cum ne propusesem, dar n-am mai gasit locuri pana la ora 12:00. Aveam cateva ore de pierdut asa ca ne-am decis sa facem o plimbare prin centrul orasului Oswiecim (redenumit Auschwitz de catre nazisti).

Am lasat masina intr-o parcare in apropiere de centru si am luat-o la pas pe strazi. Am intalnit biserici inalte, case colorate, magazine deschise si oameni care-si traiau viata normal. Nu mi s-a parut nimic ciudat in el. Nu facusem inca turul muzeului Auschwitz si nu eram incarcata de energia lui negativa.

Am dat un ocol si castelului medieval Oswiecim, pastrat in stare foarte buna, si ne-am intors in centru.

In piata principala, incadrata de cladiri colorate si jardiniere cu flori, ne-am oprit la o cafenea. Mi se pare fascinant cum povestea unui loc ma poate influenta in asa masura incat sa-mi schimbe complet impresia despre el.

Acum imi amintesc cu regret si cu putina rusine cum stateam la cafeneau din centru, imi savuram cornul si cafeluta si ma bucuram de soarele caldut de dimineata si de sentimentul ca sunt in vacanta, fara sa stiu cu adevarat ce orori se petrecusera la cativa zeci de metri.

Netinand cont de povestea tragica a locului, orasul Oswiecim (sau Auschwitz, cum este el cunoscut) mi s-a parut dragut – un orasel clasic de provincie, ingrijit, cu cladiri vesele si oameni care-si traiesc zilele cum pot mai bine. Cred ca incearca sa nu se gandeasca ce s-a intamplat in trecut si sa-si vada de viata lor.

Eu am plecat ingrozita dupa vizita din muzeu si stiu ca oricat de aranjat si ingrijit ar fi un loc, tragediile trecutului tot il bantuie. Imi pare bine insa ca pentru cateva ore am reusit sa vad obiectiv orasul Auschwitz cel de toate zilele, dar nu inceteaza sa ma uimeasca antiteza dintre linistea acestui loc si faptele oribile petrecute la cativa zeci de metri de el.

Am auzit de Auschwitz inca din copilarie cand eram atat de slaba incat mama imi spunea „parca ai fi de la Auschwitz“. Nu stiam pe atunci ce inseamna, abia mai tarziu am aflat si apoi mi-am dorit sa fac o vizita la Auschwitz. Sau poate nu “dorit” este cuvantul potrivit, ci mi se parea important pentru cultura generala si pentru ca ‘ cei care nu cunosc istoria sunt condamnati sa o traiasca din nou’, cum am citit pe prima placuta explicativa de la intrarea in lagarul de la Auschwitz.
Am plecat din Cracovia dimineata si la 9:30 parcam langa muzeul Auschwitz, convinsi ca turul incepe atunci. Din pacate, pentru limba engleza mai erau locuri doar la 12:15, asa ca ne-am facut de lucru pana atunci si am vizitat oraselul Auschwitz.
Biletele se pot rezerva de pe net si acum as merge pe aceasta varianta, iar turul cu ghid dureaza cam 2 ore in Auschwitz si inca o ora in Birkenau ( Auschwitz 2). Dupa verificare temeinica ( bagajele permise inauntru sunt foarte mici) am inceput turul. “Arbeit macht frei” de pe poarta de la intrare mi-a ridicat putin parul pe mana amintindu-mi de toate filmele vazute si cartile citite despre Auschwitz. Poze nu vazusem, asa ca n-am fost pregatita pentru ce a urmat.

Am inceput cu niste numere reci: 1,3 milioane de oameni deportati aici, 1,1 milioane ucisi si alte statistici, o harta cu orasele din care au fost adusi ( era practic toata Europa pe harta, inclusiv Bucuresti si Cluj) si motivul pentru care fusese ales acest loc ( dupa invazia nazista, nemtii aveau nevoie de un loc pentru inchiderea prizonierilor de razboi si a evreilor, iar aici erau deja construite baracile pentru armata poloneza). Locul era in centrul Europei, cu infrastructura buna, dar ascuns totusi de paduri. Au schimbat numele oraselului din Oswiecimn in Auschwitz, au mutat locuitorii zonei, omorandu-i pe cei care s-au impotrivit, au construit gard dublu electrificat imprejur, crematoriu si camera de gazare si a fost gata. In ‘41 au venit primii prizonieri.
Am vazut apoi poze cu trenurile care aduceau prizonierii si platformele pline de oameni care erau selectati (femeile si copiii trimisi direct la moarte), am vazut biletele de tren pe care si le cumparasera in speranta unei vieti mai bune, am vazut obiectele celor veniti in ultimele 4 zile ( Doamne, cate cizme, cati pantofiori de copii, cate valize cu nume pe ele!) si in final i-am vazut pe ei: un sir lung de poze ale primilor prizonieri cu data venirii si data mortii ( nimeni nu avea diferenta mai mare de cateva luni!).
Si de parca toate acele imagini si obiecte nu erau suficient de zguduitoare, ghidul ne-a spus povestea a doi vizitatori pe care i-a avut de-a lungul timpului. Primul a fost o doamna in varsta venita ca turist si care in camera cu obiecte si-a recunoscut valiza intre cele expuse, ea fiind unul dintre copiii veniti in ultimele zile ale lagarului si scapati cu viata. Al doilea vizitator a fost un barbat care a cerut o poza cu o detinuta dintre cele expuse pe peretele groazei, justitifand ca aceea era mama lui care fusese adusa la Auschwitz cand el avea 5 ani si de atunci nu o mai vazuse.
Am vizitat apoi camerele de tortura, zidul de tragere, camerele de gazare si crematoriul. Si mai incolo, in afara gardului, am vazut casa comandantului nazist al lagarului, cu gradina si piscina si spanzuratoarea lui dupa ce a fost gasit dupa terminarea razboiului.

Si pentru ca locul devenise neincapator pentru atatea orori, au pus prizonierii sa construiasca al doilea centru de tortura – Birkenau ( Auschwitz II). Aici baracile erau de lemn, cu paturi suprapuse in care dormeau cate 6, in total 800 de suflete intr-o baraca.
In spatele taberei erau camerele de gazare si crematoriul. Am aflat cum erau pacaliti oamenii si trimisi la dus, unde erau gazati si apoi arsi pentru a le distruge resturile; cum cenusa lor a fost folosita pentru constructia drumurilor din jur si cum in ultimele zile, afland ca probabil vor fi descoperiti, au incercat gazarea tuturor prizonierilor si nemaiavand loc in crematoriu ii ardeau direct in padure, mormane de corpuri umane!
Am plecat de acolo incarcati de energie negativa si impresionati, dar putin mai luminati. Aproape ca am fugit de teama sa nu luam ceva din raul acela cu noi! Nu am inteles de ce si cum a fost posibil, dar vizita la Auschwitz a fost ca o palma primita pentru a aprecia mai mult timpurile pe care le traim si viata asa cum ne-a fost data ea. Iadul pe pamant a fost la Auschwitz!